Din fericire este pe lume copilaria. Copilaria este varsta marilor superlative, varsta viselor fara granita, varsta in care traiste prin flori si se exprima prin exclamatii, varsta in care toti suntem cei mai frumosi, cei mai dragalasi si iubiti de oamenii mari. Si daca am spus ca exista copilarie, atunci inseamna ca exista si dragoste. Oare sunt parinti care sa nu isi iubesc copii? Hmmm... am atat de multe de povestit plecand de la acest subiect!. Dar pacat ca sunt lucruri triste. Am atins acest subiect pentru a reliefa discordanta care a fost si inca exista intre iubirea pentru mine din partea mamei si a tatalui, atat in copilarie cat si acum.
Nu am mai spus si nu am scris niciodata aceste lucruri, pentru ca imi este destul de greu. O sa povestesc in mare copilaria mea, care nu a fost una absolut deloc fericita, asta datorita tatalui meu. Oare nu ma iubea? Ca tot am avut eu ca premisa aceasta intrebare... Nu pot spune acest lucru, desi el mi-a demonstrat asta atat mie cat si surorii mele gemene. In propria mea copilaria am fost doar un ciob de sticla, faramitat. Cand ma gandesc la copilarie imi vin in minte numai lucruri urate, extrem de urate. In multele discutii cu prietenii mei, ei spun ca si-ar dori sa mai aiba copilaria nu demult trecuta. Eu, in schimb, ma inchid in mine si nu sunt in stare sa povestesc, sa spun nimic referitor la acest subiect pentru ca sunt foarte rare momentele fumoase, acelea fiind datorate mamei, colegilor, rezultatelor de la scoala si satisfactiilor pe care le aveam din implicarea in diferite activitati. Am spus ca voi scoate in evidenta diferenta dintre puterea de iubire a mamei mele si a tatalui. Asa voi face. Prefer sa incep cu mama pentru ca ea este fiinta ce imi dadea putere atunci cand lumea copilariei mele se prabusea, ea era cea care imi spunea povesti cand eram trista, ea a fost cea care m-a ajutat sa imi depasesc temerile copilariei, ea a fost cea care m-a ajutat sa nu mai fiu slaba de inger din cauza fricii, ea mi-a oferit libertatea de a-mi exprima fara teama parerile. Si acum, in extrema cealalta se afla tata. Ce pot spune despre el? Doar ca a fost cauza tuturor starilor urate pe care le-am mentionat mai sus si din care mama a reusit sa ma ridice mereu cu sufletul ei cald, sivin si cu iubirea ei neconditionata. Ea ar fi fost in stare sa isi puna sufletul pe tava in orice moment atat in copilariei, cat si in prezent si am toata certitudinea ca o va face pana cand Doamne Doamne o va lua la El, desi mie mi-ar placea sa fie vesnica dar trebuie sa fiu rationala si sa nu ma imbat cu iluzii false. Concluzia este ca mama si-ar fi dat si viata pentru mine sa fiu un copil fericit, pe cand tata distrugea tot ce era cladit de caldura inimii mamei mele. Tatalui meu ii port doar respect pentru faptul ca mi-a dat viata, iar mamei ii inchin intreaga mea viata si toate realizarile pe care le-am avut si le voi avea de acum inainte.
Aceasta a fost povestea copilariei mele. Va marturisesc ca odata ce am terminat de scris m-am simtit mai bine ca am impartasit cuiva toate aceste lucruri. Ar fi fost mai bine daca va incantam cu povestea unei copilarii frumoase, plina de lucruri minunate, dar ce rost avea sa va mint? M-as fi mintit pe mine insami.
Oricum, desi nu am avut o copilarie frumoasa, nu sunt suparata si nu sustin ca nu exista copilarie. Ar fi urat din partea mea. Este ca si cum daca un trandafir m-ar intepa, eu as ura toti tradafirii. Sunt convinsa ca exista copilaria si mi-as dori ca toti copii sa se bucure de toate minunatiile ei. Eu privesc copilaria ca pe o perioada plina de farmec, joc, frumuseti si inocenta. Copilaria este singura varsta in care ingerasii pot lua chip de om.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu